Arpitanu

Dâ Wikipedia, la nciclupidìa lìbbira.
Zoni unni si parra l'arpitanu

L' arpitanu o francupruvinzali (noma nativi: arpetan o francoprovensâl) custituisci una dî tri lingui gallu-rumanzi cu l'occitanu (lingua d'oc) e lu francisi (lingua d'oïl).

L'arpitanu è parratu nta na zona ca s'attrova a cavaddu ntra la Francia, la Svìzzira e l'Italia. Sta zona è chiamata Arpetania o Francoprovençalie.

Storia dû nomu[cancia | cancia la surgenti]

Sabaudice[cancia | cancia la surgenti]

Ntô sèculu XIII, la lingua era chiamata cû nomu latinu "sabaudice" (significannu "nativu dâ Savoia").

Francu-pruvinzali, francupruvinzali[cancia | cancia la surgenti]

Ntô 1873 la lingua fu chiamata "francu-pruvinzali" di lu linguista talianu Graziadio-Isaïa Ascoli pirchì sta lingua ci havi di na banna tratti cumuni chî parlati dâ lingua d'oïl (d'unni si pigghia lu nomu francu) e e àutri tratti cumuni cu chiddi dâ lingua d'oc (d'unni si pigghia lu nomu pruvinzali) ma cû nomu dâ lingua scrittu accussì 'n modu siparatu si putìa pinzari ca lu "francu-pruvinzali" fussi n'ammiscata di francisi e di pruvinzali, allura ntô 1969, a l'Univirsitati di Neuchâtel si dicidìu d'usari la palora sìmprici "francupruvinzali" (senza trattu d'unioni).

Rumannu[cancia | cancia la surgenti]

La palora romand (o rommant nta l'ortugrafìa antica) pi chiamari lu francupruvinzali fu usata nta nu ducumentu di Fribourg (Svìzzira rumanna) dû 1424.

Arpitanu, arpianu[cancia | cancia la surgenti]

Nta l'anni '70, ntâ Valli d'Aosta accuminzaru a usari la palora arpitan/arpetan ca signìfica muntanaru e chidda arpian ca signifìca pasturi, e appoi la furma arpitan fu prifiruta. Lu tèrmini Arpitan/Arpetan è furmatu supra lu radicali preinnueurupeu alp- (arp- ntô francupruvinzali) ca signìfica tirrenu muntanaru pû pàsculu, arritruvamu stu significatu nta li palori francisi riggiunali: alpage, alpe, alpin, ecc. e macari nta tanti noma di lochi:

  • ntô Dirfinatu (Arp, Arpion, Arpisson, ecc.)
  • ntâ Pruvenza Àuta (Arpasse, Arpette, Arpillon, ecc.)
  • ntâ Savoia (Arpettaz, Arpeyron, Arpiane, ecc.)
  • ntô Vaudisi (Arpette, Arpache, Arpitetta, ecc.)
  • nta l'Alpi taliani (Arpet, Arpetta, Arpettaz, ecc.).

Lu tèrmini arpitan è cunzidiratu comu nu sinònimu di francoprovençal nta la terminoluggìa univirsitaria.

2004, l'Aliance culturéla arpitana (n'assuciazzioni prisenti a Rochetaillée, Francia e a Fribourg, Svìzzira) prumovi stu neoluggismu e macari l'usu di n'ortugrafìa unificata (Ortugrafìa di Rifirimentu B).

Tirritoriu linguìsticu[cancia | cancia la surgenti]

L'Arpitania (zona linguìstica arpitana) è dilimitata dî riggiuni siquenti:

L'ària di l'Arpitanu

- la riggiuni Rhône-Alpes (Ròdanu-Alpi): lu Forez (dipartimentu dâ Lòira), la Bresse, la Dombes, lu Bugey, l'agglumirazzioni di Lioni, lu Dilfinatu, la Savoia

- na banna dâ riggiuni Franche-Comté (Franca-Cuntea);


tuttu lu spazziu rumannu, sarvu la banna nord-ovest dû cantuni dû Giura ca fa parti dâ zona dî parlati d'oïl (lu francisi).


la valli d'Aosta (sarvu la vaddi Walser di Gressoney), e li àuti vaddi piemuntisi ntê cumuni di: Ala di Stura, Alpetti, Balmi, Cantoira, Carema, Castagnuli Piemonti, Ceres, Cirisoli Riali, Chialambertu, Chianoccu, Coassolu, Coazzi, Coriu, Frassinettu, Girmagnanu, Giagghiuni, Giavenu, Graveri, Gruscavaddu, Ingria, Lanzu turinisi, Lemie, Mattie, Meana di Susa, Mizzinili, Munasteru di Lanzu, Nuasca, Nuvalesa, Pissinettu, Pont Canavisi, Roncu Canavisi, Rubiana, Sparoni, Susa, Traves, Ussegghiu, Valgioi, Valpratu Suana, Venaus, Viù.

Li vaddati cchiù miridiunali dû Piemunti pàrranu l'occitanu.

Cci sunnu macari a nutari dui cumuni pugghisi: Faetu e Celli San Vitu, duvuti a na migrazzioni ntô sèculu XIV.

Lista dî parrati arpitani[cancia | cancia la surgenti]

Mappa di l'Arpitania chî noma scritti n arpitanu
  • Bressanu (Brassè)
  • Burgondan (Burgondês/Burgondian)
  • Dilfinatu
  • Forisianu
  • Friburgisi
  • Ginivrinu
  • Giurassianu
  • Liunisi (Lyonè)
  • Neuchâtelisi
  • Savuiardu (Savoyârd)
  • Vallisi
  • Valdustanu (Valdotèn)
  • Vaudisi

Littiratura[cancia | cancia la surgenti]

Lu primu scrittu n arpitanu acchiana ô sèculu XIII: La Légende de Saint Barthélemy (La liggenna di Santu Bartulumìu) è scrittu ntâ parrata francupruvinzali di Lyon. C'è macari nu testu longu, ntitulatu la Vie de sainte Béatrice d'Ornacieux, scrittu di Marguerite d'Oingt, scrittu ntâ stissa parrat, e ccà sutta ci nn'è n'estrattu:

«Quant vit co li diz vicayros que ay o coventavet fayre, ce alyet cela part et en ot mout de dongiers et de travayl, ancis que cil qui gardont lo lua d'Emuet li volissant layssyer co que il demandavet et que li evesques de Valenci o volit commandar. Totes veys yses com Deus o aveyt ordonat oy se fit.»

Ntô sèculu XIV, ntâ citati di Fribourg (Svìzzira) lu francupruvinzali è la "lingua ufficiali": la citati e li nutara ùsanu sta lingua nta li scritti pùbbrichi e privati:

«Item hont ordoney li advoye, li consed et li ijc, que en chesque for de Fribor soyt li moistre et un bacheleir et ij. garzons por porteir l'aygue et les meiz in ce que un dont por chasque coppa de farina .iiij. d. por tottes choses et chascon reculle sa farina einsy quant a luy playrra de que chasque forna doyt contenir vij. coppes, li que forna se amonte ij. s. iiij. d. a vij. coppes de farina.» (Fribourg 1370, Aebischer 1950, pàg. 115)

Nta l'accuminzagghi dû sèculu XVII, foru scritti assai testi n francupruvinzali, e ntra d'iddi attruvamu Cé qu'è lainô (Cù è 'n susu), scrittu ntô 1603 di n'auturi anònimu. Stu puema narrativu longu cunta n'assartu di l'armata savuiarda e addivintau l'innu nazziunali dâ Ripùbbrica di Ginevra. Ccà sutta li tri primi strofi ntô Ginivrinu (parrata di Ginevra):

Cé qu'è lainô, le Maitre dé bataille,
Que se moqué et se ri dé canaille;
A bin fai vi, pè on desande nai,
Qu'il étivé patron dé Genevoi.

Cù è 'n susu, lu Mastru dî batagghi,
Ca si futti dî farfanti
Ammustrau, na notti di sàbbatu,
Ch'iddu era patruni dî Ginivrini.

I son vegnu le doze de dessanbro
Pè onna nai asse naire que d'ancro;
Y étivé l'an mil si san et dou,
Qu'i veniron parla ou pou troi tou.

Arrivaru lu 12 di dicèmmiru,
Nta na notti nìura comu lu nchiostru;
Era nta l'annu 1602,
Vìnniru parrari na picca troppu prestu .

Pè onna nai qu'étive la pe naire
I veniron; y n'étai pas pè bairè;
Y étivé pè pilli nou maison,
Et no tüa sans aucuna raison.

Na notti ch'era la cchiù nìura,
Vìnniru; nun vìnniru pi bìviri:
Era pi sacchiari li nostri casi,
E p'ammazzari a nuiàutri, senza nuddu mutivu.

Ntô pirìudu d'appoi, tanti scrittura cumpuneru testi satìrici, puètici, còmici e testi pû tiatru: tannu la lingua francupruvinzali era assai viva. Ntra sti scrittura putemu citari: Bernardin Uchard (15751624), auturi drammàticu di Bresse ; Henri Perrin, auturi di cummedi, di Lyon ; Jean Millet (16001675), auturi di cumedi, di puisìa pasturali e d'àutri puemi, di Grenoble ; Jacques Brossard de Montaney (16381702), cumpusituri di canti pi coru e di cummedi, di Bresse; Jean Chapelon (16471694), nu scritturi ca scrivìu cchiù di 500 canti pi coru, canzuni, e dissirtazzioni, di Saint-Étienne ; e François Blanc (16901742) dittu "la Goutte", zoè "la Gutta", scritturi di puemi n prosa, tra d'iddi Grenoblo maléirou supra l'ammargiamentu granni di Grenoble ntô 1733. Ntra l'autura dû sèculu XIX, attruvamu a Guillaume Roquille (18041860), pueta di Rive-de-Gier vicinu Saint-Chamond, e midemma Joseph Béard (18051872) di Rumilly. Jean-Baptiste Cerlogne (18261910), abbati prumuvìu l'idintitati culturali dâ Valli d'Aosta chî sò puisìi (p'asempiu "L'infan predeggo", 1855) e chî sò primi travagghi scintìfici. (Lu Concours Cerlogne zoè Cuncursu Cerlogne è na manifistazzioni annuali ca pirmetti dû 1963 di sinzibbilizzari tanti studenti italiani a la nicissitati di cunzirvari la lingua dâ riggiuni, e la sò littiratura.) Amélie Gex (1835, La Chapelle-Blanche, (Savoia)–1883, Chambéry), la granni puitissa savuiarda scrivìu macari 'n arpitanu, la sò lingua matri. Addiffinnìu assai la sò lingua. Tanti cristiani oi cunzìdiranu li sò òpiri littirari comu li cchiù mpurtanti nta sta lingua. Tra li sò òpiri, putemu citari: Reclans de Savoie (Li Lechi di Savoia, 1879), Lo Cent Ditons de Pierre d’Emo (Li Centu ditti di Pierre du bon sens, 1879), Fables (1898), et Contio de la Bova (Li Cunti di l'Arabbli). À fini dû sèculu XIX li parrati arpitani accumènzanu a scumpariri. Lu mutivu principali è la spanzioni dâ lingua francisa ma macari l'emigrazzioni dî campagnoli versu li centri urbani. A dd'èbbica s'accuminzau a cògghiri li cunti, li pruverbi e li liggenni pressu li parranti nativi. Sta trascrizzioni cuntìnua oi. Tanti travagghi foru pubbricati. Ntra d'iddi n'estrattu ntô neuchatelisi (parrata di Neuchâtel) dû testu Le renâ à Dâvid Ronnet (La vurpi di David Ronnet):

« Aë-vo jamai ohyi contâ l'istoire du renâ que Dâvid Ronnet a tioua dé s'n otau, à Bouidry ? Vo peuté la craëre, è l'é la pura veurtâ.

Dâvid Ronnet êtaë én' écofi, on pou couédet, qu'anmâve grô lé dzeneuillè; el é d-avaë mé d'èna dozân-na, avoué on poui que tsantâve dé viadze à la miné, mâ adé à la lévaye du solet. Quaë subiet de la métsance! mé z-ami ! E réveillive to l'otau, to lo vesenau; nion ne povaë restâ u llie quan le poui à Dâvid se boétàve à rélâ. Ç'tu poui étaë s'n orgoû.

Le gran mataë, devan de s'assetâ su sa sulta por tapa son coëur & teri le l'nieu, l'écofi lévâve la tsatire du dzeneuilli por bouèta feur sé dzeneuillé & lé vaër cor dè le néveau. E tsampâve à sé bêté dé gran-nè, de la queurtse, du pan goma dè du lassé, dé cartofiè coûtè, & s'amouésâve à lé vaër medzi, se roba lé pieu bé bocon, s'énoussa por pieu vite s'épyi le dzaifre. (...) »

Traduzzioni:

« Canusciti la storia dâ vurpi ca David Ronnet ammazzau ntâ sò casa, a Boudry ? Ci putiti crìdiri; è vera.

David Ronnet era nu scarparu assai massaru e ci piacìanu assai li jaddini; nn'avìa cchiù di na duzzina, cu nu jaddu ca a li voti cantava â menzanotti, ma cantava sempri a l'agghiurnata. Chi burdellu, amici mei! Chistu arrisvigghiava tutta la casa, tuttu lu vicinatu; nuddu putìa dormìri cchiossai quannu lu jaddu di David accuminzava a gridari. Stu jaddu era lu sò urgogghiu.

A matina, prima d'assittàrisi ntâ sò seggia pi bàttiri lu coriu e fàrinni li soli, lu scarparu grapìa la porta dû jaddinaru pi fari nèsciri li sò jaddini e taliàrili cùrriri. Jittava grani a li sò jaddini, ma puru avina, pani vagnatu di latti, patati cotti, e s'addivirtìa quannu li vidìa manciari, arrubbàrisi li pizzudda cchiù grossi, aviri prescia pi jinchìrisi lu stòmicu. (…) »

Ntô sèculu XX, li scrittura cchiù cèlibbri pi lu sò usu dû francupruvinzali èranu: Prosper Convert (18521934), di Bresse; Louis Mercier (18701951), cantauturi pupulari e auturi di cchiù di dùdici vulumi di prosa, di Coutouvre, vicinu Roanne; Just Songeon (1880–1940), auturi, pueta e attivista, di La Combe, Sillingy vicinu Annecy; Eugénie Martinet (18961968), puitissa d'Aosta; e Joseph Yerly (18961961) di Gruyères ca l'òpiri cumpreti foru pubbricati nta Kan la téra tsantè (Quannu la terra cantava). Chiddi ca sunnu ntirissati a lèggiri nta sta lingua n'òpiri famusa ponnu accattàrisi Lo Petsou Prince (Lu Prìncipi nicu), n'edizzioni dû rumanzu d'Antoine de Saint-Exupéry Le Petit Prince, traduciuta di Raymond Vautherin, (Gressan, Aosta: Wesak Editions, 2000), ISBN 88-87719-00-4. CCà sutta li primi righi dâ secunna parti dû conti ntô valdotanu (parrata dâ Valli d'Aosta):

« L’y est chouë s-an, dz’ëro restà arrëto pe lo déser di Sahara. Quaque tsousa se s’ëre rontu dedin lo moteur de mon avion. Et di moman que dz’ayò avouë ni mecanichen, ni passadzë, dze m’apprestavo de tenté, solet, euna reparachon defecila. L’ëre pe mè euna questson de via o de mor. Dz’ayò dzeusto praou d’éve aprë p’euna vouètèina de dzor.
La premiëre nët dze me si donque indrumi dessu la sabla a pi de meulle vouet cent et cinquante dou kilomètre d’un bocon de terra abitàye. Dz’ëro bien pi isolà d’un nofragà dessu euna plata-fourma i menten de l’ocean. Donque imaginade mina surprèisa, a la pouinte di dzò, quan euna drola de petsouda voéce m’at revèillà. I dijet:
-- Pe plèisi...féi-mè lo dessin d’un maouton tseque ! »

Ntô 2000, l'Editions des Pnottas pubbricaru lu primu fumettu n arpitanu (usannu la parrata savuiarda), Le rebloshon que tyouè! (Lu reblochon ca ammazza!)[1], ntâ seri Fanfoué des Pnottas, llustratu di Félix Meynet e scrittu di Pascal Roman.

Tintin 'n arpitanu[cancia | cancia la surgenti]

Nta l'anni 2006-2007, foru traduciuti dui fumetti di Tintin (pirsunaggiu di fumettu criatu di Hergé ntô 1929):

  • Les Bijoux de la Castafiore (Lé Pèguelyon de la Castafiore scrittu ntâ parrata dâ Bresse)
  • L'Affaire Tournesol (L'Afère Pecârd). Tintin parra l'arpitanu savuiardu, e Haddock parra l'arpitanu lionisi.

Sti fumetti 'n arpitanu foru pubbricati di l'Editions Casterman, a Bruxelles, 'n cullabburazzioni cu l'Aliance culturèla arpitana.

Morfoluggìa[cancia | cancia la surgenti]

Carattirìstichi:

  • Nu munzeddu di vucali chiuduti: ntâ lingua arpitana si chiudi sistimaticamenti tanti vucali.

Asempiu: mâchon (casa) prununzatu "masciò", mentri ntô francisi c'è lu sonu dâ "e" aperta nta maison (prununzatu "mesòn").

  • Scumparuta funètica dî vucali n pusizzioni ntercunzunàntica e nun accintati:

ramasse, scupa (prununzatu /rmassâ/)

mindya, manciari (prununzatu /mdyâ/

peutet, picciriddu (prunuznatu /ptêt/), ecc.

  • Palatalizzazzioni (/ts/, /st/, /θ/, /ch/) di la cunzunanti [k]:

lat. campus (campu) -> /stan/, /chan/, /tsan/, /θan/.

  • Evuluzzioni dâ /a/ versu /ie/ doppu la palatalizzazzioni

lat. canem (cani) -> /tsien/

lat. cadere (càdiri) -> /tsiere/

lat. caput (capu, testa) -> /tsief/ ; ecc.

Lijami di fora[cancia | cancia la surgenti]

Rifirimenti[cancia | cancia la surgenti]

Wikipedia francisa (artìculu supra lu "Francoprovençal")

  1. ISBN 2-940171-14-9