Miciu lu sbirru
Di “Miciu u sbirru” si cunta ca quann’era carusu e si grapìu lu bannu pô cuncorsu di vìggili urbani a Catania, prisintò dumanna, ma, pi causanza di la sò statura – ca la sò autizza non arriva mancu a un metru e sissanta –, vinni scartatu e di tannu ristau fissatu.
Non potti èssiri vìggili… ma iddu lu fici lu stissu
Oggi, ca non è cchiù carusu, si vidi pocu, ma quarchi tempu fa, non c’era catanisi ca non lu canuscìa.
Si mittìa nta li ncroci principali dô centru dâ citati e diriggìa lu tràfficu.
E comu lu diriggìa bonu !
Canuscìa currettamenti tutti li mossi ca nzignàvanu ntâ scola dê vìggili, prima di spirimintari li simàfiri ; qualsiasi vìggili di Catania, si lu nzunnava d’èssiri accussì pirfettu.
Non sbagghiava na mossa. Non sulu li manu muvìa troppu bonu, ma macari li gammi e li pedi: giravorta pirfetta dû propriu corpu pi furriàrisi nti l’àutru versu di lu ncrociu, isata di na gamma e corpu di taccu cu tantu di sgrusciu!
Era un piaciri a taliàrilu.
Quannu li màchini non scurrìanu a la giusta vilucità p'allibbirtari prestu lu ncrociu, iddu ci friscava… ma senza friscalettu: friscava cu la vucca.
Ntê lati di li ncroci, si furmàvanu crocchi di spacinnati, ca stàvanu macari menz’ura o n’ura, a talari miravigghiati e addivirtuti comu diriggìa lu tràfficu “ Miciu u Sbirru “.