Chirurgìa

Dâ Wikipedia, la nciclupidìa lìbbira.
Opirazzioni chirùrgica n laparoscupìa.

Pi chirurgìa (gr: cheirourgia di χείρ, χειρός, manu e ἔργον, òpira) etimologgicamenti si ntenni n’attivitati lavurativa manuali.

N effetti idda s’idintìfica ntâ scienza ca s’òccupa di studiari ddi malatìi ca putennu èssiri curati chî propi manu vennu appuntu diciuti chirùrgichi. Cunzidirata na vranca dî scienzi mèdichi, n rialtati rivesti paru dignitati, comu tistimonia la storia dâ sò evuluzzioni, dî contrappusizzioni e dî pircursi divirsificati rispettu â midicina ntô cursu di tanti sèculi e la riunificazzioni difinitiva ntôn cursu di studi univirsitari cumuni ca cunfirisci appuntu la làuria n Midicina e Chirurgìa.

Si ntiressa dî vari aspetti (ezioluggìa, diàgnusi, tirapìa) di tutti li patoluggìi di sò pirtinenza e pirtantu è diciuta Chirurgìa Ginirali. Ma macari di tanti malatìi cunzidirati mèdichi e ca ponnu addivintari chirùrgichi pi vari mutivi: cumpricazzioni, nun rispunzivitati â tirapìa farmacològgica, scigghiuti dû pacienti.

Ntô cursu di l'ùrtimu sèculu lu sviluppu dî canuscenzi, la spicificitati d’approcciu a ditirminati malatìi e lu sò aumentu, prubbremi organizzativi, rinneru nicissariu suddivìdiri la Chirurgìa Ginirali n nummirusi vranchi spicialìstichi. Arcuni didicati â midèsima Patoluggìa ginirali: Chirurgìa Oncològgica, àutri voti a chidda spicìfica d'òrganu o d’apparatu: Cardiochirurgìa, Chirurgìa Turàcica, o ancora â midèsima finalitati: Chirurgìa Plàstica e Ricustruttiva, o carattirizzati di tècnichi piculiari: Chirurgìa Laparoscòpica, Chirurgìa Robbòtica, Chirurgìa Endoscòpica. Nta arcuni casi esìstinu, nta l'àmmitu dâ stissa vranca, spicializzazzioni ultiriuri; comu p’esempiu la Chirurgìa dâ manu nta l'àmmitu di chidda ortupèdica.

Scoli di spicializzazzioni n chirurgìa e chirurgìi spicialìstichi n Italia[cancia | cancia la surgenti]

Storia dâ chirurgìa[cancia | cancia la surgenti]

Hieronymus Fabricius, Operationes chirurgicae, 1685

Ntô 1761 lu granni anatòmicu furlivisi Giuvanni Battista Morgagni pùbbrica lu "De sedibus et causis morborum per anatomen indagatis", n'òpira funnamintali, fruttu di studiu accuratu dî riperti autòptici arricugghiuti nta dicenni d’attivitati a Bulogna, Vinezzia e suprattuttu Pàduva. Cu iddu nasci lu cuncettu mudernu di malatìa.

La malatìa cunzidirata comu la ruttura di l’eculibbriu nurmali di l'organismu duvuta a altirazzioni dâ struttura o funzioni d’unu o cchiù òrgani danniati d’aggenti esterni o nterni e ca si manifesta cu signi e sìntumi carattirìstici era nu cuncettu nzinu a tannu scanusciutu, a parti quarchi ntuizzioni giniali ma arresta tali. Cu cunziquenzi nigativi suprattuttu sutta dui aspetti: mpussibilitati di privèniri arcuni patoluggìi quali chiddi nfittivi rispunzàbbili d’epidimìi ca farcidiaru l'umanitati e mpussibilitati di priscrìviri tirapìi causali.

N rialtati, pi tanti patoluggìi lu rapportu càusa-effettu risurtava comu egghiè evidenti, comu nta l’episodi traumàtici ntê quali l'avvinimentu vurniranti ditirminava sìntumi e signi mmidiatamenti palisi ntê strutturi esterni e quinni visìbbili dû corpu: cuntusioni, firiti, emorraggìi, fratturi. Ma puru nta chiddi nterni, comu era pussìbbili ossirvari ntâ traumatoluggìa graputa adduminali e turàcica, di sempri assai friquenti pi l’avvinimenti bèllici ca signaru la storia di l'omu.

Nta tanti àutri casi, mmeci, puru siddu li signi dâ malatìa risurtàvanu evidenti (tumifazzioni erniari, vozzi tiruidei, tumura cutànii, varici e varicoceli, etc.), la sò ezioluggìa arristava scanusciuta. Nta ogni casu, fu appuntu st’evidenza a sullicitari n’arrispunnuta tirapèutica, prima "istintiva" e appoi cchiù arraggiunata, ca ntô cursu dî sèculi custituisci la basi empìrica ntâ quali poia tutta la chirurgìa antica.

Schèlitri c’acchiànanu a l'èbbica dû neolìticu ammùstranu èsiti di fratturi cunzulidati e di trapanazzioni crànichi cu signi di rigginirazzioni di l’ossa, tistimunianza di nterventi siquuti di guariggioni.

Craniu cuforu di trapanazioni

Accussì la storia ducumintata cchiù antica, c’acchiana a circa trimmila anni fa, ni tramanna na chirurgìa n gradu d’utilizzari tècnichi e strumenta sempri cchiù sufisticati, cu utilizzu strumintali di liji mitàllichi, e chirurghi dutati d’abbilitati manuali straurdinaria.

Na chirurgìa quinni arti ancistrali, straurdinariamenti efficaci ntâ sò pratticitati ma lassata ôn rolu subalternu rispettu â midicina. Accussì, comu è pussìbbili ossirvari nta tutti li civirtati antichi, mentri la figura prufissiunali dû mèdicu (lu quali, ncapaci di spiegari la malatìa, pi giustificàrila avìa a attìngiri a nuzzioni filusòfichi, astrulòggichi, riliggiusi, esotèrichi ca comu egghiè lu lassàvanu mputenti sutta l'aspettu tirapèuticu) finìu cu l'idintificàrisi nta chiddi nòbbili di sacirdoti, astròlugu, filòsufu o esotèrichi di magaru, sciamanu, striguni, a l'àutru estremu si cullucava lu chirurgu, capaci di guariri arcuni patoluggìi e di spiegàrinni tanti, ma lassatu ntra li catigurìi vulgari, chiddi ca pratticàvanu l’arti minuri, spissu cunzidirati scunvinienti.

N’antagunismu evidenti già ntô giuramentu d’Ippòcrati, ca vieta tassativamenti di ‘pratticari lu tagghiu dâ petra', la litotumìa, ritinuta attu chirurgicu ndegnu d’un mèdicu, o ca vidi la Cresia medievali avucari a idda la midicina rifiutannu di manera assuluta la pràttica chirùrgica pirchì cruenta e spriggèvuli, p’agghicari â fini dû sèculu XVII quannu ancora accadìa ca nu chirurgu, passannu a studiari midicina p’emancipari la propia cunnizzioni, era obbrigatu a suttascrìviri n’attu nutarili cû quali si mpignava a nun pratticari cchiù atti opiratori.

La storia dâ chirurgìa pò èssiri distinta, sìa puru arbitrariamenti, nta tri fasi stòrichi:

Argumenti spicìfici di storia dâ chirurgìa[cancia | cancia la surgenti]